Sir Ken Robinson-Schimbarea paradigmei din educaţie La ora actuală, toate ţările lumii reformează învăţământul public. Există două motive pentru aceasta. Primul este economic. Oamenii încearcă să afle "Cum ne educăm copiii să se integreze în lumea economică a secolului 21. Cum facem asta când nu putem şti nici cum va arata economia la sfârşitul săptămânii viitoare, după cum ne arată turbulenţele recente. Cum faci asta? Al doilea motiv este cultural. Toate ţările lumii încearcă să îşi dea seama cum să ne educăm copiii ca să îşi cunoască identitatea culturală şi să le transmitem ADN-ul cultural al comunităţilor noastre fiind în acelaşi timp parte a procesului de globalizare. Ce soluţie avem? Problema este că se abordează viitorul repetând acţiunile din trecut. Astfel, se îndepărtează milioane de copii, care nu văd niciun scop în a merge la şcoală. Când noi mergeam la şcoală ni se spunea că, dacă muncim mult şi bine şi obţinem o diplomă universitară, vom avea un loc de muncă. Copiii noştri nu cred în asta şi pe bună dreptate. E bine să ai o diplomă, dar nu e suficient, mai ales dacă, pentru a o obţine, pui pe plan secundar lucrurile care contează pentru tine. Se vorbeşte despre ridicarea ştachetei ca despre o mare descoperire. Chiar? Evident că da, de ce am coborâ-o? "Am dat peste un ciudat care m-a convins să cobor ştacheta." Sigur că trebuie ridicată. Problema este că actualul sistem de învăţământ a fost proiectat, conceput şi structurat pentru alte timpuri. A fost gândit în mediul cultural al Iluminismului, şi în circumstanţele economice ale Revoluţiei Industriale. Înainte de 1850, nu existau sisteme de educaţie publică. Dacă aveai bani, te educau calugarii. Invăţământul public, plătit din impozite, obligatoriu pentru toţi şi gratuit - a fost o idee revoluţionară. Mulţi i s-au opus, spunând că nu este posibil pentru copiii străzii şi cei ai clasei muncitoare să beneficieze de învăţământ public. "Nu pot învăţa să scrie şi să citească. De ce pierdem vremea cu asta?" Avem de a face cu prejudecăţi cu privire la capacitatea diverselor clase sociale cauzate de normele economice ale epocii şi modelate de un model intelectual al minţii, care era, in esenţă, punctul de vedere iluminist al inteligenţei - Se credea că inteligenţa constă într-un anumit tip de raţionament deductiv şi în cunoaşterea clasicilor. Toate acestea au primit numele de capacitate academică. Iar aceasta este adânc înrădăcinată în sistemul public de educaţie că există deja două tipuri de oameni: academici şi non-academici. Oameni deştepţi şi oameni ne-deştepţi. Iar consecinţa este faptul că mulţi oameni străluciţi cred că nu sunt pentru că ei sunt cu această perspectivă particulară asupra minţii. Deci, avem piloni gemeni: economicul şi intelectualul. Iar părerea mea este că acest model a provocat haos în vieţile multor oameni. A fost minunat pentru unii.- Au fost persoane care au beneficiat din plin de acesta. Dar majoritatea oamenilor nu. În schimb, ei au suferit din cauza lui. Aceasta este epidemia modernă, şi este pe cât de deplasată, pe atât de fictivă. Aceasta este o molima de ADHD. Aceasta este o hartă a incidenţei de ADHD din America. Sau a reţetelor pentru ADHD. Să nu mă înţelegeţi greşit, eu nu vreau să spun nu există aşa ceva precum tulburarea de deficit de atenţie. Eu nu sunt calificat să spun că un astfel de lucru nu există. Ştiu că o mare majoritate de psihologi şi pediatri cred că aşa ceva există. - dar este încă o chestiune în dezbatere. Ceea ce ştiu cu siguranţă este că aceasta nu este o epidemie. Aceşti copii sunt trataţi, ca o rutină, aşa cum ne sunt scoase amigdalele. Şi pe aceeaşi bază stranie şi pentru acelaşi motiv medical la modă. Copiii noştri trăiesc în perioada cu cea mai intensă stimulare din istoria pământului. Ei sunt asediaţi cu informaţii şi le segmentează atenţia de fiecare platformă, computere, de iPhone, de reclamele de pe sute de canale de televiziune. Iar noi îi pedepsim pentru că sunt distraşi.. De la ce? de la chestii plictisitoare. La şcoală pentru cea mai mare parte Mi se pare că nu conştientizăm în totalitate că incidenţa de ADHD a crescut în paralel cu creşterea testării standardizate. Iar acestor copii le este administrat Ritalin şi Adderall şi tot felul de lucruri. Deseori chiar medicamente periculoase pentru a-i face să se concetreze şi pentru a-i calma. Dar, în conformitate cu aceasta tulburare de deficit de atenţie creşte pe măsură ce călătoriţi spre est în toată ţara. Oamenii încep să piardă interesul în Oklahoma. (Râsete) Ei abia mai pot gândi corect în Arkansas. Şi când ajung la Washington ei l-au pierdut complet. (Râsete) Şi există motive distincte pentru aceasta, cred eu. Este o epidemie fictivă. Dacă stai să te gândeşti, Artele - şi eu nu spun că acest lucru ţine exclusiv de Arte, Eu cred că este de asemenea adevărat pentru ştiinţă şi matematică. Eu spun despre Arte, în special, pentru că ele sunt acum victimele acestei mentalităţi. În special. Artele se adresează în special ideii de experienţă estetică. O experienţă estetică este una în care simţurile operează la intensitate maximă. Când sunteţi prezent acum. Când rezonaţi cu entuziasmul acestui lucru pe care îl experimentaţi. Atunci când sunteţi plini în viaţă. Şi anesteziat sunteti atunci când vă închideţi simţurile, şi sunteti inert, indiferent faţă de tot ce se petrece. Şi o mulţime de aceste medicamente sunt aşa. Ne trecem copiii prin educaţie anesteziindu-i. Şi cred că ar trebui să facem exact opusul. Noi nu ar trebui să îi punem să adoarmă, noi ar trebui să îi trezim, pentru ceea ce au în interiorul lor. Dar modelul pe care îl avem este acesta. Cred că avem un sistem de educaţie care este modelat pe interesul industrialismului. şi în imaginea acestuia. Îţi dau o pereche de exemple. Şcolile sunt încă destul de mult organizate după planul fabricii. Pe clopote de apel, facilităţi separate, specializate în materii de studiu separate. Noi încă educăm copiii la pachet. Îi instalăm de-a lungul sistemului pe grupe de vârstă. De ce facem asta? De ce există această presupunere că cel mai important lucru pe care copiii îl au în comun este cât de vechi sunt. e ca şi cum cel mai important lucru despre ei este data lor de fabricaţie. Ei bine, eu ştiu copiii, care sunt mult mai buni decât alţi copii de aceeaşi vârstă în diferite discipline. Sau în momente diferite ale zilei, sau mai buni în grupuri mai mici decât în ​​grupuri mari sau uneori doresc să fie pe cont propriu. Dacă sunteţi interesat de modelul de învăţare nu porniţi de la această mentalitate a liniei de producţie. Aceasta este în esenţă cu privire la conformitate. Din ce în ce mai mult e vorba despre asta cum te uiti la creşterea testării standardizate şi a programelor standardizate. şi este vorba despre standardizare. Cred că trebuie să mergem exact în direcţia opusă. Asta e ceea ce vreau să spun prin schimbarea paradigmei. Există un studiu grozav realizat recent despre gândirea divergentă - Publicat cu câţiva ani în urmă. Gândirea divergentă nu este acelaşi lucru cu creativitatea. Eu definesc creativitatea ca procesul de a avea idei originale, care au valoare. Gândirea divergentă nu este un sinonim, dar este o capacitate esenţială pentru creativitate. Este abilitatea de a vedea o mulţime de posibile răspunsuri la o întrebare. O mulţime de modalităţi posibile de a interpreta o întrebare. A gândi, ceea ce Edward de Bono a cerut în mod public, lateral. A gândi nu doar în moduri liniare sau convergente. A vedea mai multe răspunsuri şi nu unul singur. Aşa că am făcut un test pentru aceasta. Adică unul numit exemplul codului ar fi ca oamenii ar putea fi rugaţi să spună: Cât de multe întrebuinţări puteţi găsi pentru o clemă? Urmează întrebări de rutină. Cei mai mulţi oameni ar putea să vină cu 10 sau 15. Oamenii care sunt buni la acest lucru ar putea veni cu 200. Şi ei fac asta spunând. Ei bine, ar putea agrafa de hârtie să fie înaltă de 200 picioare şi să fie realizată din cauciuc spumă? Ştii ... ca şi cum: trebuie să fie o agrafă pentru hârtie aşa cum o ştim, Jim? Testul este acesta. Ei le-au dat la 1500 de oameni într-o carte numită Breakpoint şi Dincolo. Şi cu privire la protocolul de testare, dacă ai marcat peste un anumit nivel, ai fi considerat a fi un geniu al gândirii divergente. Deci, întrebarea mea pentru voi este: ce procent din oamenii testaţi din cei 1500 a marcat nivelul de geniu pentru gândire divergentă? Am nevoie să ştiu încă un lucru despre ei. Aceştia au fost copiii de gradiniţă ... Deci, ce crezi? Ce procent din nivelul de geniu? -80 80, OK? 98% Acum, lucrul despre acesta a fost un studiu longitudinal. Aşa că au reanalizat aceiaşi copii cinci ani mai târziu, vârstele de 8-10. Ce părere aveţi? -50? 32% Ei i-au reanalizat din nou, 5 ani mai târziu, vârstele 13-15. ...10% iar după 25 de ani ... 2% Puteţi vedea o tendinţă venind de aici. Acum, aceasta spune o poveste interesantă. Pentru că ai fi putut să-ţi imaginezi că ei ar fi luat-o pe altă cale. Ai fi putut? Tu începi prin a nu fi foarte bun, dar devii mai bun pe măsura ce îmbătrâneşti. Dar aceasta arată două lucruri: Unul este că noi toţi avem această capacitate şi Doi: aceasta mai cu seamă se deteriorează. Acum multe li s-au întâmplat acestor copii cât au crescut, multe. Dar unul dintre cele mai importante lucruri întâmplate de care sunt convins este că de acum ei au devenit educaţi. Ei petrec 10 ani în şcoală spunându-li-se că există un singur răspuns, e la spate, şi nu te uita. Şi nu copia pentru că asta e înşelat. Vreau să spun că în afara şcolii se numeşte colaborare, dar, în interiorul şcolilor. Acest lucru nu se datorează faptului că profesorii au dorit acest fel, este doar pentru că se întâmplă în acest fel. Este pentru că e în fondul genetic al educaţiei. Trebuie să gândim diferit cu privire la capacitatea omului. Trebuie să trecem peste această concepţie veche de academic, non-academic. Abstract, teoretic, profesional şi să o vedem pentru ceea ce este: un Mit. În al doilea rând, trebuie să recunoaştem că cele mai multe învăţături esenţiale se întâmplă în grupuri. Această colaborare este esenţa creşterii. Dacă atomizăm oameni şi îi separăm, un judecător separat, formăm un fel de disjuncţie între ei şi mediul lor de învăţare natural. Şi în al treilea rând, este esenţial pentru cultura instituţiilor noastre. Obiceiurile instituţilor şi ale celor care le ocupă.